Întinși pe iarbă, soarele bate puternic, cu greu mă uit la el. Te țin strâns
de mână de parcă nu te văzusem o
veșnicie. Alergăm prin flori de câmpie, te cuprind, te sărut și din nou îți iei
zborul printre nori. Tresar, respir cu greu, transpirat cu ochii umezi. Iarăși
acel vis, iarăși acele dureri, iarăși ea. Cât oare o să mă mai chinui așa,
poate merit? Mă uit la ceas, ora patru diminiața, mă uit pe fereastă spre
orizont, abia începe să lumineze. Îmi este frică să adorm, sunt obosit, aș vrea
să pun capăt chinurilor, dar cum? Trebuie să găsesc acea cutie, poate acolo e
răspunsul.
Mă ridic din pat cu greu, îmi geme pieptul de
durere. Merg spre dulapul meu și caut pe apucate acea cutie. Atent o iau și o
pun pe pat, mă uit la ea, nu mă pot hotărî, să o deschid sau nu. În frigider am
găsit o sticlă de Martini, îmi umplu un pahar. Deschid atent cutia, o
fotografie alb negru un pic boțită, scrisori îngălbenite de timp. Această cutie
e tot ce a mai rămas de la acele timpuri. Îmi aduc aminte de acele senzații
când aștepti o scrisoare, e de nedescris. Scot una la întâmplare, o deschid și
încep a citi: „Hello , zâmbești acum, am
ghicit? He he he știu că e așa.”. Deodată zâmbesc, îmi aprind o țigară și
citesc mai departe. „A trecut câteva
luni de când vorbim, aștep cu nerăbdare ziua în care o să ne vedem, număr
minutele. Cum ți-am dat eu voie să mă minți așa de tare încât să mă îndragostesc
până peste urechi?”. Gust din Martini, mai trag un fum. Curând bătrânul soare va
răsări. Mai scot o scrisoare la întâmplare, „Salut Zay, îți vine să crezi? Un
an de zile deja, un an de zile... a
trecut așa de repede, îmi aduc aminte de ziua în care te-am văzut prima dată:
afară frig, vântul bătea, dar odată ce ți-am prins privirea totul s-a schimbat, soarele a ieșit și îmi încălzea
obrajii. Una îmi pare rău, depărtarea aceasta mă distruge, vreau să fii alături
de mine în această zi, să mă ții de mână și să mă săruți așa cum îmi place mie.
” Nu vreau să mai continui, simt durere.
De ce oamenii se iubesc? Apoi se despart, se urăsc, certuri, dureri de piept,
lacrimi și tăcere? A fost prima dragoste. Dar dacă s-a terminat așa poate nu a
fost dragoste adevărată? Nu mai contează,
trebuie să trăiesc, vreau să fiu fericit.
Soarele răsare. Demult n-am
mai văzut o așa frumusețe. Adun cu greu toate scrisorele pe fereastră, beau ce
a mai rămas în pahar. Mă uit cu milă la ele, câtă frumusețe, câtă dragoste,
câtă durere. Cândva erai tot ce am avut mai scump, acum vreau să fii doar o amintire.
Nu, nici amintire nu îmi doresc să fii.
Privesc atent cum ard, nu am aer, ochii mi s-au înlăcrimat, adio
draga mea. Vântul de dimineață ridică scrumul în aer, se duc amintirile mele,
se duc. Mai am fotografia în mâini, mă uit la ea pentru ultima dată, o sărut
pentru ultima oară. Scuză-mă, dar
trebuie să renunț, nu pot merge așa mai departe. Fie că această zi să fie o nouă filă dintr-o altă carte.
No comments:
Post a Comment